Cred în primul rând că articolul acesta va fi o declarație de dragoste… Așa presimt acum înainte de a mă apuca să îmi dau drumul la degete să se joace pe tastatură. O declarație de dragoste pentru cele mai importante persoane din viața mea. Care sunt. Și care vor fi.
*Aș apăsa play:
Articolul începe tăios, răspicat și puțin științific, urmând a fi finalizat într-o manieră cât de poate de caldă și visătoare.
Calendaristic, suntem în anul 2018, ziua întâi. Real însă, suntem tot noi, tot pe același Pământ, tot acum. Ca să vă fac pe plac însă, am să îmi aștern gândurile așa cum vă place vouă, referindu-mă la 2018 ca la un nou capitol cu totul nou, care ne va reseta pe noi ca ființe, cu totul :). Glumesc. Adică nu. Sau poate da…
Vreau să spun că nu timpul ne definește ca oameni, ci noi singuri o facem. Nu ora 00:00 a noului an calendaristic o face, ci subconștientul nostru, motivat fiind de diverși factori interiori și exteriori.
Puterea subconștientului nostru este nemărginită… În subconștient ne definim, în subconștient ne formăm preferințele și tot în subconștient de îndrăgostim. Dragostea se naște din calcule subconștiente de compatibilitate, de familiaritate. Dacă am fi singuri pe o insulă înconjurați fiind doar de animale și peste o lună de zile am vedea un om, credeți-mă că ne-am îndrepta spre el foarte fericiți. Asta deoarece suntem familiari cu el… el este ca noi, ne înțelege. Așa este și în dragoste, ne simțim atrași de persoanele care ne sunt asemănătoare, deoarece ne simțim adesea neînțeleși în lume, iar persoana potrivită face ca toate „ciudățeniile” nostre să fie duse la rangul de calități. Iar sentimentul de a te îndrăgosti este defapt un sentiment unic, de fericire, de confort… toate din cauză că am găsit o persoană ca și noi, unică, dar care ne înțelege și care vede viața cu aceeași ochi. Cred cu tărie în existența sufletelor pereche, cred! Cred că ele, oricât de departe s-ar afla se simt aproape, se simt legate între inimile lor prin sentimentele lor pure și sincere. Și mai cred că nici o provocare sau o distanță nu este în stare să le despartă. Un bun prieten de-al meu spune că am dezvoltat un tip de OCD pe latura mea personală, asta deoarece ceea ce oamenii numesc „fidelitate” este pentru mine o decizie foarte bine fundamentată care nu poate fi pusă sub semnul întrebării, nici măcar temporar. Astfel, cred că, dacă eu exist și sunt în stare să gândesc și să simt așa datorită subconștientului meu, pot fi și alții la fel ca mine. Așadar, ca o concluzie a ideilor de mai sus ar fi: Există suflete pereche. Dacă noi existăm, așa cum suntem fiecare dintre noi, o însumare a mai multor preferințe și caracteristici personale, cu siguranță mai există și alți oameni asemănători cu noi. Trebuie doar să îi găsim, iar când îi găsim, să nu le dăm drumul orice ar fi. Dar mai știi ce…? Omul potrivit nu-ți dă drumul și nu pleacă chiar dacă îi oferi tu libertatea de a o face.
Nu pot să vă garantez din experiență, dar pot să îmi susțin ideea, deoarece simt că așa este. Vedeți voi, eu nu cred că oamenii au doar 5 simțuri, ci au și un al șaselea. Un simț dincolo de toate celelalte care ne deschide căi și care ne face să supraviețuim indiferent de provocări, care ne spune în subconștient că „va fi bine”, care trage un semnal de alarmă în apropiere de pericol și care… ne face să ne îndrăgostim. Prin asta nu vreau să mă refer doar la dragostea față de partener, ci la dragostea în general. Mă refer la…
Dragostea care îți permite să te îndrăgostești.
Vorbim despre suflete pereche și despre șansa relativ mică de-al găsi repede în mulțimea de oameni… Dar mie îmi place să cred uneori și în soartă, în destin. Îmi place să mă alin cu idea că ne vom cunoaște toți sufletul pereche și să sper că pentru cei care n-au făcut-o deja, poate s-au aflat lângă el dar nu au fost în totalitate conștienți sau poate… n-a fost momentul potrivit. Încă. Este ceva, în sufletul nostru, a celor etern îndrăgostiți de viață, ceva ce ne permite să fim tari până în momentul în care fericirea noastră va căpăta chip de om. Numesc acel ceva sentiment de iubire pentru cel necunoscut, pentru viață, pentru natură… Sau poate este defapt un sentiment de recunoștință față de tot ceea ce suntem, niște ființe independente, mulțumite, împăcate cu noi înșine. De ce spun asta? Deoarece există pe internet o frază celebră care dă bătăi de cap oamenilor pentru că nu o înțeleg, iar eu vreau să v-o explic:
De ce? De ce TREBUIE să fim așa? Vă spun de ce… Nimeni nu este perfect (Asta nu însemnă că unii nu sunt mai aproape de perfecțiune decât alții, deoarece tinderea către perfecțiune este ceea ce ne dezvoltă ca ființe. Poate așadar exista doar tangent perfecțiunii.). Și, tocmai pentru că nimeni nu este perfect, oricine ne va observa defectele. Inclusiv tu vei observa defectele altora. Dar, dacă ești împăcat tu cu tine și te accepți așa cum ești, tare, răspicat și fără rezerve… vei accepta și pe altul la fel. Vei accepta ideea că oamenii nu sunt perfecți și astfel vei fi pregătit să iubești altă ființă așa cum ai învățat să te iubești tu pe tine:
Necondiționat.
Aceasta este dragostea care îți permite să te îndrăgostești, de dinainte chiar de a-ți fi cunoscut sufletul pereche… iubirea față de tine, necondiționată. Noi, iubitorii de viață, iubitorii de orice, noi iubim înainte de a iubi. Noi, ne îndrăgostim la un simplu compliment și ne îndrăgostim de Lună. Ne îndrăgostim de Soare și de fiecare fulg de zăpadă… de idei.. de gânduri, de vise și… de momente. Noi suntem cei care suferă, pentru că ne găsim într-o lume prea rigidă pentru conceptele noastre dincolo de viață…
Dar tot noi suntem și cei care îi facem pe alții fericiți. Pentru că cei care se iubesc pe sine, au învățat înainte să își redistribuie iubirea în alte părți. Cei care vor iubi cu adevărat, au experimentat asta deja cu părinții lor, vărsându-și iubirea pe ei. Au învățat asta iubindu-și animalele de companie, iubindu-și prietenii, iubindu-și… viața, așa cum se găsea ea la un moment dat.
Cei care iubesc de mor, nu se gândesc la despărțire, pentru că știu că, dacă se ajunge acolo în timp ce ei erau prea îndrăgostiți ca să vadă asta… nu era sufletul lor pereche. Nu era ca ei, era un simplu om care a venit ca să plece, mai devreme sau mai târziu. Cei care iubesc de mor, iartă. Dar iartă atât de tare încât uită că celălalt a mai existat. Cei ce iubesc de mor își curăță sufletul iubindu-i pe alții, iubindu-i pe părinți, pe frați, pe oamenii buni în general. Cei ce iubesc, își curăță sufletul de reziduuri, iubindu-se pe sine și implicit, pe cei de lângă ei.
Vreau să îmi petrec toată viața cu tine.
Toată viața ta, sau toată viața mea, pe cea mai scrută dintre ele din păcate… Cu tine mama, cu tine tata, cu tine fratele sau sora, cu tine animăluțul de pe lângă mine, cu tine prietenul de nădejde sau cu tine timpul. Cu oricine se simte norocos să mă aibă în viața lui. Iar cu tine, sufletul meu pereche aș vrea, să fac schimb de scopuri și de sentimente.
Pentru că orice ar spune orice psiholog, din noi ăștia eterni îndrăgostiți de iubire, nu poți scoate spiritul de sacrificiu pentru celălalt. Și asta este frumusețea care ne permite să trăim, ideea că într-o zi, cineva ne va iubi mai mult decât pe sine, așa cum ne dorim să facem și noi.
Sună SF? Nu chiar. Sună SF pentru cei pentru care iubirea e împărțită în capitole, fiecare cu alt chip de om. Dar pentru cine iubește pentru a iubi o singură dată pentru totdeauna, e un stil de viață.
Asta îți doresc în 2018. Să te duci la sufletul tău pereche. Și până atunci, să-i iubești pe cei apropiați ție și pe tine.
Cu drag,
