“I don’t know just how it happened, I let down my guard…”
[Please play here, for perfect ambience]
Era vara in jurul zilei de 28 iulie. Intrasem la facultatea de drept, pe locul 43 din cei 360 de proaspeti studenti… Era prima zi in care am rasuflat usurata in ultimele 4 luni. Da, acele 4 luni in care nu am atis nici macar o tasta pentru a scrie pe blog, acea perioada cu presiunea bacalaureatului pe umeri, acea perioada de tanzitie din viata oricarui adolescent. Stateam in camera, intinsa pe cuvertura rosie si pufoasa de pe patul meu, uitandu-ma cu atentie la Phoenix, la mine.. Multe ganduri ma napadeau in acel moment de visare, ganduri fragmentate si ganduri complexe, totusi, mult prea indepartate ca sa pot decide asupra lor. M-am gandit la blog, la cartea pe care o voi scrie peste ani, la cariera si toate celelalte. Toate gandirile porneau totusi de la un punct comun: facultatea. Intrasem la Drept la buget si stiam ca va trebui sa ma tin de treaba. In schimb, eu niciodata nu am fost statornica. De la sporturi la extractivitati, niciodata nu am fost conservatoare si am schimbat mereu ambientul. Stiam de atunci ca aveam sa ma bag in prea multe in perioada septembrie-decembrie dar tresaream de incantare! Dupa o vara lunga si monotona, aveam 4 luni in care puteam sa fac atat de multe! Sa organizez balurile la No Name, sa intru in domeniul juridic, sa scriu pe blog, sa organizez revelionul, sa fac proiecte si sa nu am timp sa respir… Si asa mi-am aminiti de ceva: De balul bobocilor de la facultatea de drept, iar de atunci am cugetat intr-una. Aveam oare sa particip??
Intr-o zi, la cursul de TGD, au intrat doua persoane in amfiteatru. Doua fete si un baiat. Intrebau daca exista doritori pentru participarea la balul bobocilor. Am ridicat mana, iar una dintre persoane a venit sa imi treaca numele pe lista. La doua zile distanta, fusesem adaugata intr-un grup pe Facebook, facand referire la participantii balului. Dupa alte cateva zile, am fost chemati toti viitorii posibili participanti la o sedinta, pentru stabilirea perechilor. Am inceput sa ma familiarizez cu chipurile organizatorilor si cunosteam si cativa participanti. Eram toti asezati in banci si ascultam ce spuneau organizatorii, cand am fost rugati sa luam cate o “intrebare” de pe masa si sa raspundem la ea, astfel incat, organizatorii sa isi faca o impresie despre noi. Pana aici, floare la ureche. Problema cea mare se ridica asupra viitorului meu partener...Cu cine voi participa??
Una dintre organizatoare, inainte de a face perechile, ne-a intrebat daca avem preferinte legate de formarea perechilor. Acela era momentul! Momentul in care trebuia sa ma uit repede in jur si sa aleg sau sa fiu aleasa. Din ultimele banci, Botyen Razvan s-a uitat la mine, eu la el si perechea noastra a fost stabilita. Am ridicat mana, am anuntat organizatoarei alegerea noastra si asa am ramas. Nu ne cunosteam, nu mai vorbisem inainte, nimic. Eram doar colegi la aceeasi facultate si uneori, la acelasi curs. In aceeasi zi, am schimbat vorbe cu ceilalti participanti, am schimbat profile de Facebook si atat. Partea usoara trecuse, acum avea sa vina un val de presiune peste noi, peste mine cel putin, covarsitor…
Balul se premedita a avea 3 probe: Cea de defilare in tinuta “office”, cea de “talent” si proba de “inspiratie” spun eu. Prima si ultima erau floare la ureche…dar cum ramane cu cea de-a doua? Impreuna cu Razvan, am stat si m-am gandit: Stiu sa desenez, sa joc teatru…stim sa si dansam cat de cat, stiu sa si cant, chiar daca e un talent neslefuit. Dupa cateva minute, ne-am decis asupra viitorului nostru moment: Vom dansa, voi canta, vom juca teatru si vom zambi. Peste cateva zile, in timpul unui curs, stateam langa Razvan si discutam despre firul povestii. O relatie de dragoste tumultoasa, amuzanta dar in acelasi timp trista, copertata cu doua momente de pantomima. Deci: planul a fost facut, incepeam sa ne formam o idee globala despre cele ce aveau sa se intample, mai aveam doar practica de aplicat. Si asa au inceput cele 3 saptamani de repetitii…
Am coborat in sufragerie, am mutat mobila, am coborat laptopul si 2 boxe si uite asa, sala de repetitii a fost gata! La prima intalnire am stabilit melodiile care aveau sa compuna colajul muzical, la a doua am stabilit melodia dansului si coregrafia, iar la a treia am definitivat colajul intregindu-l cu melodiile pe care aveam sa cant. Asa l-am cunoscut pe Lucian Oros, un om deosebit de talentat si de plin de viata! Lui ii sunt datoare pentru momentul in care am cantat, pentru fragmentele de tehnica pe care a reusit sa mi le implementeze (cu greu dupa o pauza lunga de canto). Cat despre dans, am cazut de acord cu Razvan asupra unei coregrafi putin cam complicate la prima vedere, cu prize si ridicari care la inceput mi-au dat emotii mari. Au trecut zilele in care venea la mine sa repetam, zilele in care eram toti patru in sufragerie, baietii incercand sa ma convinga ca nu voi cadea in cap dupa priza 3, zilele in care stateam si 3-4 ore dansand pana la epuizare, zilele in care am cunoscut o gramada de persoane incredibile! Printre ele si Mada, colega mea de grupa care mi-a fost alaturi, la propriu, in fiecare moment in care ma pregateam, in care repetam, in care eram pesimista sau in care ma prosteam, acasa, la repetitiile improvizate din sufragerie si in timpul cursurilor la facultate. Nu i-am cerut ajutorul decat o singura data, dar ea a fost acolo mereu. Daca nu era balul, probabil nu ii cunosteam pe organizatori, pe Andreea, pe Raul, pe Raluca si pe Ema si toti ceilalti. Cand aveam intrebari mergeam la ei, cand mergeam la intalnirile de lucru ei imi ridicau moralul prin zambete si prin incredere…
Poate pare o nimica toata, povestea mea legata de acest bal, dar a fost si e un moment din viata mea. Un moment in care am vrut ceva si am facut tot ce mi-a stat in putinta de a-l face perfect, depunandu-mi toate eforturile si renuntand si la ultimele 10 minute din timpul meu “liber”. Nu imi regret implicarea si ma bucur enorm de mult ca am avut prilejul de a intalni oameni atat de faini. Prietenia mea cu Razvan va ramane si stiu ca nimic nu ar fi fost la fel cu altcineva in locul sau. Relatia mea cu Mada s-a intarit enorm si am vazut ca mai exista spirit de sacrificiu si de bunatate in lume, atat de aproape de mine.. De altfel, fara Stefan si tot suportul pe care mi l-a oferit neconditionat, nici nu imi pot reimagina totul. Sunt putine momente in care primim ceva, dar depinde de noi cat le prelungim si depinde de noi cat reusim sa ne tinem acesti oameni “valorosi” aproape. In culise si inainte de a intra pe scena vedem in jurul meu numai emotie. Emotie de “abia astept”. Nici macar o secunda nu s-a simtit ura sau concurenta neloiala in atmosfera, din contra, participantii se sustineau si se complimentau reciproc… Am fost si eu complimentata de cineva, de George, care mi-a dat sperante si sfaturi la inceput, demonstrand ca mai exista spirit de fair-play printre tineri. Conteaza astfel de momente micute fiindca puse impreuna intr-o insiruire, creaza un capitol de viata, de care ne putem aminti cu placere, candva…
Da, iata-ne pe noi, participantii
3 dintre perechi si parte dintre organizatori
Cel mai emotionant moment al serii
Se pare ca, primul loc este in totalitate al CNB-ului 🙂
Razvan fara de care, poate nu mai aveam coronita pe cap
Mada, cea care a vegheat ca totul sa fie perfect
Colegele mele, care au stat in public si au pariat pe mine, fiind primele care au venit sa ma felicite
Am vrut sa scriu acest articol despre un moment important din viata mea, pentru ca am vrut sa multumesc tuturor celor din jurul meu care au fost langa mine. Nu as vrea… sa fie interpretat gresit, vreau doar sa ramana scrisa undeva, printre paginile blogului meu, o amintire frumoasa. Si daca ar fi sa dau drept exemplu ceva ce am invatat din aceste momente, as spune ca orice este posibil, cu efort si implicare…
